O poveste frumoasă şi emoţionantă, cu final fericit.

 

M-am trezit aşezată pe o canapea, vorbind despre dorinţe şi nevoi, despre trecut şi prezent, cu lacrimi mari şiroindu-mi pe obraz. Simţeam nevoia să mă exprim, să spun tot ce-mi ardea sufletul, abia atunci conştientizând ce univers restrâns aveam şi cât de retrâsă eram în el, cât de greu îmi era să-mi găsesc acele cuvinte dinspre mine către ceilalţi.

Era un ceva  în interiorul meu, despre care nu puteam să povestesc, era ferecat bine şi ţinut într-un întuneric opac. Îmi era frică să eliberez acel ceva, cu cât se lamenta mai mult în interiorul meu, cu atât îmi era mai teamă , tot mai teamă, de el, si,  chiar dacă era parte din mine, nu puteam să-l definesc, doar mă luptam cu el.

Aveam momente cu amintiri înceţoşate, apoi clare şi duşmănoase, obositoare, fără a le mai putea face faţă. Şi-apoi, brusc, totul se lumina şi ca într-un flash, vedeam totul limpede, strălucitor şi echilibrat.

La prima şedinţă am ajuns precipitată, cu temerea de a nu întârzia, de a nu face faţă şi cu acel ceva  înăuntrul meu, care mă chircea de suferinţă. Prin urmare, aveam o certitudine: că se afla în permanenţă cu mine, în fiinţa mea şi nu altundeva, în afară.

Faţa mea luase expresia suferinţei lăuntrice, schiţam doar zâmbete vagi, de complezenţă, fiind tot timpul în ofensivă, la pândă, ca nu cumva cineva să mă desconsidere, să mă jignească ori să-mi aducă vreun afront vis-à-vis de frumuseţea sau inteligenţa mea. Aşteptam doar complimente, aprecieri, şi atunci când le primeam le tratam ca pe niste minciuni care mă răneau.

Traiam într-o confuzie totală, a tot ce se întâmpla în jurul meu, cum oamenii fac anumite lucruri şi de ce , însă aveam curiozităţi care priveau viaţa lor, mecanismul după care funcţionau.
Când mi s-a făcut pentru prima dată regresie, am ştiut vârsta la care a debutat drama mea interioară şi pentru prima dată, după un timp îndelung uitat, corpul meu s-a relaxat şi am ştiut că vreau mai mult: să-mi prelungesc starea de bine, de pace şi relaxare şi, de ce nu, s-o permanentizez.

Păşeam nesigură în propria-mi viaţă şi temerile mele începeau să se disipească precum norii negri de furtună de vară. Puteam să vorbesc despre acel ceva, concretizat în angoase, anxietate provocate de lupta mea interioară, de rezistenţa mea în acceptarea lor ca pe nişte halte neprietenoase în care a trebuit să cobor în anumite moment ale vieţii mele.

Am putut vorbi despre mama, de cât de greu mi-a fost să fac faţă dorinţelor ei, transformate în direcţii trasate. Despre copilăria mea în care mi se induseseră gesturi, comportamente, atitudini. Inspiram şi expiram liniştită, fără a-mi mai fi teamă că voi greşi, fără a-mi mai reprima sentimente, plăceri, aspiraţii.

Eram în lumea mea, de copil nevinovat, nevirusată şi cu încrederea că pot şi am dreptul să iau hotărâri fără a fi apostrofată ori pedepsită de neştiinţă.

Am putut să accept faptul că tata era prezent doar fizic, fără a avea vreo opinie pertinentă sau doar o opinie, în faţa mamei. Şi tot regresia m-a ajutat să aflu că acel ceva se afla în fiinţa mea din fragedă copilărie şi că tata nu a putut ori nu a vrut să facă ceva, pentru a mă feri de el.

Am trăit permanent până la 28 de ani vinovată, obsedată, direcţionată, uitând să gândesc, să simt, să doresc, să aspir. Toata viaţa mea de până acum mi-a fost planificată în aşa fel pentru a-i face pe plac mamei, trăind într-un buncăr, cu o realitate modificată după reguli bine trasate de ea.

Am reuşit să-mi dau voie să iubesc, să greşesc, să am opinie, fără a fi corectată, am conştientizat că pot să fiu diferită, să am defecte şi vicii şi să mi le accept.

Mi-au trebuit ani să înţeleg că pot fi liberă în a dărui şi primi iubire, că furia şi dragostea aparţin conştiinţei mele şi pot să le folosesc oricând.

Mi-au trebuit ani să aflu că am un caracter personal, un orgoliu, o percepere a dreptăţii şi plăcerii, ce nu se pliau pe concepţia familiei mele. Am început să caut destinderea, pacea, relaxarea şi  merg în continuare pe canapea, pentru a mă regăsi total.

Nu-mi mai reprim gânduri, sentimente, încerc doar să le stăpanesc şi eventual să le folosesc în avantajul meu. Acum mă cunosc şi mă plac aşa cum sunt, îmi cunosc limitele şi trăiesc liberă în armonie cu mine.

Îmi construiesc un univers propriu, autentic, conform cu dorinţele mele, fără a fi influenţat de familia mea. Privesc senină spre lumină şi nu-mi mai este teamă să primesc şi să daruiesc. Mă trezesc cu sentimentul de frumos, fericire, împlinire, importanta.

Nu voi mai da voie nimănui să-mi traseze credinţe care nu-mi aparţin şi în care nu cred. Traiesc propria-mi viaţă cu intensitate şi nu-mi mai este frică să mă întâlnesc pe mine.