Project Description

Interviu- Profesor Gabriela Laslău – Jumatatea perfectă este la fel de imperfectă ca tine.

Crezi în armonia dintre femei și bărbați, crezi că bărbații ne sunt foarte necesari și sunt de neînlocuit? Crezi în bărbatul ideal?

Sunt o grămadă de oameni care și-au pierdut încrederea în iubire, în jumătatea perfectă, ce sfat le dai celor care încă sunt în căutări?

Fără să-mi fi cerut nimeni asta, simt nevoia să fiu purtătorul de cuvânt al miilor de femei care trăiesc în ACEASTĂ PARTE A LUMII, ale căror povești le știu pentru că și eu trăiesc aici și  le-am văzut sau auzit. Sunt femei care nu-și pun întrebări, care trăiesc viața mamelor și bunicilor lor și care nu își pun problema dacă sunt fericite sau nu. Într-un fel le invidiez, pentru că trăiesc în armonie cu lumea, așa cum este ea. Nu departe de casa mea, într-un sat vecin, s-au asfaltat, în sfârșit, ulițele satului, după 25 de ani de capitalism sălbatic. A fost mereu votat același primar. Oamenii sunt supuși, obedienți, nu-și pun probleme.

Viața merge mai departe. Ne naștem, naștem, murim. Este foarte multă violență și durere în această lume, care se perpetuează și devin firești.

Femeile acceptă toate astea, pentru că nu știu să trăiască altfel.

Acum să revenim la întrebările tale. Nostime, de altfel. Dacă putem trăi fără bărbați? Îmi vine să-l citez pe Creangă, fără nicio legătură: ” — Măi Ioane, dragi ţi-s fetele?— Dragi!— Dar tu lor?— Şi ele mie!..

Adică să trăim fără să ne raportăm la tații noștri? La soții noștri? La fiii noștri? Nu, nu putem. Da, sunt de neînlocuit.

Acum vom vorbi despre oamenii care și-au pierdut încrederea în iubire. Și-au pierdut-o pentru ca nu au crezut niciodată în ea. Ei sunt oamenii care confundă dragostea cu sexul, iar căsnicia cu un contract de vânzare-cumpărare. În general, oamenii funcționează după niște șabloane, pe care și le construiesc foarte repede. Unele sunt descrise mai sus – modelul ancestral, cu femeia care stă la cratiță, naște prunci și se teme de bărbat, funcționează încă foarte bine în această parte de lume. Alte șabloane sunt mai livrești (aici intră sutele de romane de dragoste apărute în ultimul secol, și, mai nou, tonele de filme hollywoodiene).

Toate ne oferă rețete, în ideea că noi nu reușim s-o scoatem singuri la capăt. Numai că modelele/structurile sunt foarte puține și țin, în mare, de poveștile copilăriei (Cenușăreasa, Albă ca Zăpada, Scufița Roșie etc), în general fete bune și cuminți care trec prin tot felul de încercări până sunt salvate de Făt Frumos. Și aici începe marea dramă, urmată de profunda depresie.

Pe de o parte, respingem modelul ancestral, patriarhal, organic, cu femeia bună și cuminte, pe motiv că e învechit și lumea a evoluat. Pe de altă parte, înghițim pe nemestecate și fără discernământ același tip de poveste, îmbrăcată în haină modernă.

Cred că cea mai mare parte din femeile din România trăiesc cu acest șablon în cap, așteptând mereu să apară Prințul pe cal alb. Când el apare, însă, și mai ales după ce se dă jos de pe cal, dispare orice urmă de fior/mister/eroism.  Pentru că El nu vine nici din război, nici de la vânătoare, ci, într-un caz fericit, de la muncă. De la serviciu/birou/șantier etc.

Cât despre jumătatea perfectă, ea este la fel de imperfectă ca tine. Și, a pro-pos, de unde și până unde, în această lume post-modernă, care pare să nu mai dorească să aibă niște norme estetice foarte clare, de unde apare obsesia asta cu perfecțiunea, care ține de clasicism?

Ți se pare că ne văicărim prea mult? Că trăim tot felul de ”drame”,că ne văităm de diverse lucruri minuscule?

Absolut, tehnologia a făcut posibil acest lucru. Era o postare pe facebook cu Buzz Aldrin, care a pășit pe lună și a făcut 6 poze, iar nu știu ce mare necunoscută s-a dus la baie și a făcut 30. Și le-a postat pe toate. Suntem locatarii aceluiași spațiu virtual, care a devenit și acesta suprasaturat. Gândiți-vă la ce citim, în cea mai mare parte a timpului: glumițe, mesaje anti/pro politicieni, reclame la pantofi.

Cred că merităm mai mult, cred că ar trebui să ne impunem standarde mai înalte și să ne reducem drastic timpul alocat rețelelor. Să ne controlăm energia, așa cum ar trebui să ne controlăm calitatea gândurilor. Ați observat cât de bine se citește totul pe fața omului, mai ales după o vârstă? Chipul nostru este cea mai bună carte de vizită. Acolo avem toate informațiile. Și mai ales ochii, privirea.

Ce calități crezi că admiră cei din jur la tine?

Asta chiar nu știu. Cred că sunt o prietenă bună, pentru că am foarte mulți prieteni. Cred că sunt o mamă rezonabilă, uneori. Ca mamă e cel mai greu să te lauzi, pentru că poți primi un comentariu pe loc. Ca profă, iarăși. Elevii mei, mari și mici, par să mă suporte. Urăsc să mă laud. Cred că sunt destul de creativă.

Cum vezi iubirea?

E miezul cald al pământului, lumina soarelui și planetele rotindu-se fără să știe de ce. Nu începutul și sfârșitul, ci ceea ce curge între ele, toată larma, mișcarea, aromele, formele. Toate există prin iubire și pentru ea.

Ţi se pare că e prea multă lume care îşi pune masca şi joacă un rol? De ce crezi că s-a ajuns aici?

E un proces evolutiv firesc, care a durat milioane de ani. Înainte de a verbaliza, am comunicat prin semne și am învățat să citim emoțiile primatelor din fața noastră. Ne-am dat seama, cu timpul, cât de important este să nu ne exteriorizăm. Masca este un mecanism de apărare. De aici și până la teatru a fost doar un pas. Shakespeare spunea că toți oamenii sunt actori pe marea scenă a lumii. Toți jucăm un rol. Important e să jucăm ROLUL NOSTRU.

          Aud tot mai des oameni care se plâng că nu fac ceea ce își doresc, ceea ce le place, ceea ce vor….Ce sfat le poți da oamenilor care se gândesc cu groază când se dau jos din pat că trebuie să ajungă la serviciu ?

Când și cum ai atins nivelul acela de relaxare în care poți spune : fac ce vreau, nu mă interesează ce spun ceilalți ?

Hai să continuăm exercițiul cu masca. Suntem autentici doar când suntem singuri, cu gândurile noastre, și poate nici atunci. Chiar și atunci, ne găsim tot felul de mecanisme de compensare pentru a ne (re)construi o imagine pe care ne-am format-o despre noi sau pe care ne-am dori-o. Sau pentru a ne reconstrui stima de sine.

Fiecare clipă pe care o trăim, fiecare gest pe care îl facem duce la construcția sau deconstrucția acestei imagini. Purtăm pe chipul nostru această imagine, această identitate, care este o mască sau o sumă de măști, până în ultima clipă. Dacă ar fi să folosesc o imagine religioasă, este crucea pe care o purtăm: identitatea noastră și felul în care ne raportăm la lume. Putem să îi spunem cum vrem.

Efortul rămâne, munca aceea infinită, niciodată zadarnică, în care intră groaza de a te trezi, dorința de a rămâne în pat, bucuria lucrului bine făcut, oboseala, supra-încărcarea, frustrarea, lupta cu sistemul.

O ilustrare foarte bună este compunerea forțelor, în fizica newtoniană. Rezultanta trebuie să fie pozitivă, în pofida forțelor ce se opun. Când ai descoperit că sistemul tău funcționează, că marele ansamblu funcționează și cu ajutorul tău, sau funcționează mai bine cu ajutorul tău, de-abia atunci te poți relaxa.

Dar nu în sensul de ”nu-mi pasă, fac ce vreau”. Nu există așa ceva decât în cazul unor anumite afecțiuni psihice, iar tu știi mai bine asta. Dar în cazul nostru, al oamenilor care scriu și citesc aceste rânduri, munca/jobul/meseria/poziția este identitatea noastră. Nu poți fugi de așa ceva.

Poți iubi însă ceea ce faci, tot mai mult, în fiecare zi.